Despre vinovăţie şi canibalism într-un spectacol de Hausvater

ontarea Teatrului German de Stat din Timişoara, “Judecata” de Barry Collins, îi pune pe spectatori în postura de juriu care trebuie să dea verdictul în cazul unor prizonieri de război care şi-au mâncat camarazii pentru a supravieţui.

“Judecata” a fost un spectacol-proces ce poartă semnătura cunoscutului regizor Alexander Hausvater. Piesa lui Collins are la bază un fapt real petrecut în cel de-Al Doilea Război Mondial. Şapte ofiţeri ruşi, luaţi prizonieri, rămân închişi în subsolul unei mănăstiri părăsite. După câteva zile teribile petrecute fără mâncare şi apă, ei decid să tragă la sorţi ca unul dintre ei să fie sacrificat şi mâncat de camarazii săi. Unul câte unul, cinci din cei şapte sunt ucişi şi ajung hrană pentru cei rămaşi în viaţă. După 60 de zile, cei doi supravieţuitori, dintre care unul cu minţile rătăcite, sunt salvaţi de Armata Roşie.

“Li s-a dat să mănânce şi apoi au fost executaţi pentru ca soldaţii să nu vadă în ce măsură decăzuseră ofiţerii lor”, relatează Georg Steiner în “The Death of a Tragedy”.
Spectacolul surprinde mărturia singurului supravieţuitor şi martor lucid al acestor întâmplări înfiorătoare, căpitanul Andrei Vukhov, care, în faţa spectatorilor ce formează completul de judecată, povesteşte cum a decurs, pas cu pas, acerba luptă pentru supravieţuire. El mărturiseşte, când cutremurat de groază, când cu cel mai firesc aer cu putinţă, cum a mâncat organele prietenilor săi şi le-a băut sângele. Dincolo de discuţia despre vinovăţie şi nevinovăţie, despre bine şi rău, spectacolul lui Hausvater pune problema omului ajuns în situaţii fără ieşire, dincolo de care nu mai există supravieţuire decât prin forţarea limitelor umanului. De fapt, după cum pare a spune regizorul, animalul numit om nu are nici o limită atunci când vine vorba de supravieţuire, când se pune problema alegerii dintre “eu” şi “ceilalţi”. Cumplitele întâmplări sunt dezvăluite într-un monolog de proporţii ce sfidează în bună măsură chiar şi limitele actoriceşti, Georg Peetz, interpretul lui Vukhov, dând în acest spectacol o adevărată probă de anduranţă artistică.
Publicul se constituie într-o adevărată Curte cu juri, personajul raportându-se în mod permanent la spectatori, adresându-li-se pe numele înscrise pe ecusoane, apelând la clemenţa lor. Verdictul final le-a fost favorabil căpitanului Vukhov şi camaradului său ce-şi pierduse minţile, maiorul Rubin, publicul-juriu fiind vădit atins de destinul cumplit al acestor oameni, declarându-i în cele din urmă nevinovaţi. Gardiene sovietice pline de râvnă au evacuat la final sala, nelăsându-i pe spectatori să aplaude sau să privească în urmă. În drum spre ieşire, juraţii au putut vedea mai mult cu coada ochiului cadavrele celor doi ofiţeri ruşi care în urma unui proces bine simulat fuseseră declaraţi nevinovaţi.